Salonul cu carte

Deschid aceasta pagina azi , 27 aprilie 2010. Promit mie ca voi scrie despre tot ce citesc , ca sa nu mai fiu nevoita sa reiau caietele cu clasificarea bibliotecii mele la mana . Si promit ca voi incerca sa deschid apetitul celor care citesc ce scriu eu catre cele pe care le-am citit eu.

Ioana – Anton Holban

” in orice clipa toata am fost impregnata de tine.”

“in special ii exagera virtutile si il admira ca pe un om de onoare , caci el stia sa-si vorbeasca raspicat intentiile fara ezitarile mele dubioase”

” dupa atata vreme fara nici o veste , nu mi se parea imposibila o surpriza si ,daca primeam o scrisoare , ingalbeneam. N-aveam curajul sa ma uit la scrisul adresei si , la urma , dupa emotii prelungite , vedeam ca scrisoarea era din alta parte; ceea ce stiam de la inceput , dealtminteri. Dar niciodata n am avut vointa sa privesc scrisoarea imediat si sa simplific atatea presupuneri inutile. De ziua mea , cand imi venea un teanc de scrisori , telegrame , carti de vizita , iscodeam pe fiecare in parte , ma torturam pentru fiecare , si apoi , dupa cateva zile , dupa ce parveneam sa citesc pe ultima , redevenind nenorocit , cu impresia ca din nou va trebui sa astept6 un an. Sau pindeam la fiecare colt de strada si toate femeile semanau cu tine, de departe , dar apropiindu-se deveneau straine.”

“Trăisem prea multă vreme singur, trebuia să ascult de sfaturile ce mi se dau şi să ies între oameni, oricât de prost aveam să mă simt. Miera teamă, căci nu puteam întreţine o conversaţie, sau, dacă mă căzneam, vorbele ieşeau nenaturale, şi oricâtă bunăvoinţă aş fi arătat, eram un om incomod. Această panică mi-a fost familiară întotdeauna, şi, mai înainte şi mai târziu, un amestec de timiditate, de neîncredere asupra importanţei mele, şi un cuvânt spus greşit mă făcea incapabil să mai continui, năruia toate intenţiile, şi mulţi mă puteau taxa sumar de “prost”.”

“Apostrofa însă cu atâta convingere, încât deseori te întrebai dacă nu are dreptate, indiferent dacă observai contradicţia, mai ales că temperamentul meu nu este în stare de nici o certitudine, orice definire mi se pare în acelaşi timp posibilă şi imposibilă şi n-am încredere în mine.”

“Am impresia că dacă ar sosi o corabie, oprită o clipă din voiajul ei la capătul lumii, şi m-ar chema şi pe mine, n-aş avea nici o ezitare să mă urc şi aş fi mai vindecat la fiecare kilometru de distanţă. Am un dor de ducă, o frenezie după orizontul îndepărtat, care îmi îmbolnăveşte toate fibrele şi mă face să mă simt nenorocit, orice s-ar întâmpla cu mine. Dar ajuns departe, de unde pot să ştiu întrucât m-aş calma? Orgoliul meu e mai presus de dragoste, căci observam odinioară perfect îndepărtarea Ioanei, importanţa ce o căpăta celălalt în ochii ei şi nu făcusem nici un gest de apărare.”

“Şi frica de ridicol e mai presus de dragoste. N-aş suporta nimic pentru Ioana, prin care să devin spectacol amuzant, cu toate că de atâtea ori mă simt ridicol şi ar trebui să mă deprind”

“Dar dacă în dragoste mă găsesc neînsemnat, depăşit de toată omenirea, în nefericirile din pricina dragostei mă consider unic, căci nu sunt în stare să mă refac, să lupt contra acelei stări, şi chiar mă complac astfel, îmi găsesc un motiv de orgoliu şi sunt mulţumit că îngrijorez pe toată lumea dimprejur, care se înspăimântă de atâta singurătate funebră.”

“Fuge de oameni, nu poate suporta pe proşti. O enervează bărbaţii făcuţi numai ca să fie cavaleri, şi, de altfel, nimeni nu încearcă să fie curtenitor cu ea, căci ea ironizează la prima ocazie, şi apoi nici ironia nu o continuă prea mult, neinteresând-o deloc partenerul.”

“Viky rămâne tot timpul drăguţă, Ioana apare pe rând frumoasă şi urâtă, parcă fizicul ar fi o reflectare a caracterului ei instabil, evoluând intre extreme.”

“Au asistat la venirea celuilalt în viaţa Ioanei odată cu plecarea mea, la plecarea lui odată cu venirea mea, la sforţările ci nebune ca să mă uite odinioară, şi ei nu ştiu nimic. Oricât de superficiali ar fi, tot nu mi se pare posibil aşa ceva.”

“O fată atât de inteligentă şi totuşi în voia tuturor capriciilor şi durerilor mele, ca şi cum ar trebui să le epuizăm pe toate ca să putem fi fericiţi odată! Dar eu nu descopăr nici o ameliorare.”

“În femeile din romanele ruseşti găsesc, alături de intensitatea sentimentelor şi capriciul cu care se produc ele. La francezi, agitaţia Hermionei depinde de Pirus, după un plan matematic. Agitaţia Ioanei n-are de multe ori nici un fel de explicaţie. Niciodată nu sunt sigur de ce o să producă în ea vreun gest de-al meu, aşa sunt surprizele de mari.”

“Trebuie să arunci cu totul anii aceia şi să nu mai păstrezi nimic, după cum la un cancer, dacă vrei să salvezi ceva, trebuie să tai carnea profund, de pe unde nu vezi nici un început de boală.”

“Am de atâtea ori impresia că nu sunt un singur om, ci sunt în fiecare clipă altul, şi între ei nu există nici o legătură. Ce-mi pasă acum de o boală pe care am avut-o cu un an înainte? De un necaz vechi? Îmi aduc aminte de întâmplările de altădată ca şi cum ar fi ale altuia şi, pentru o durere de cap actuală, aş dărui toate bucuriile trecutului. Ce-mi pasă dacă cel ce mi-a fost mai scump a murit acum un an sau acum doi ani? Şi dacă ar fi să i se prelungească viaţa cu mulţi ani din trecut, dar să moară chiar în clipa aceasta, aş accepta?”

” Suntem conştienţi de ce am făcut sau, în orice caz, ne luăm răspunderea pentru tot ce a fost, pentru noi înşine. De aceea poate suntem mai puţin proaspeţi, purtăm întotdeauna după noi întreg trecutul. Femeile trec prin toate transformările, renăscând de fiecare dată. Par, în momentul trăirii, că pun toată frenezia corpului şi a sufletului, şi totuşi, după un timp, constaţi că pentru ele n-a fost decât o închipuire.”

“Se plânge: “Mai teribil decât orice în dragoste sunt aşteptările.”

“Trăieşti clipe teribile şi apoi ele se aşează la întâmplare în memorie. Nu le mai retrăieşti cronologic şi nici nu le alegi pe cele mai importante. Deodată, o scenă neînsemnată prinde proporţii, te persecută, o analizezi cu toate puterile tale de interpretare. Ţi se pare că ea este vinovată de tot ce ţi s-a întâmplat.”

“Dacă cei dimprejurul meu sunt vinovaţi de flecăreală, eu sunt tot aşa de vinovat că dau importanţă acestei flecăreli. Obiceiul meu de a exagera cele mai mici neplăceri personale. (Orice faptă e complicată sau simplă, după cum o complică sau o simplifică temperamentul tău.)“

“Concluzii asupra sufletului feminin nu mă gândeam să fac. Poţi să ajungi la câteva observaţii perfecte, aplicate la nouăzeci şi nouă de femei dintr-o sută, dar era totuşi posibil ca Ioana să fie tocmai excepţia. N-am crezut niciodată că mi s-ar putea întâmpla ceva excepţional, dar în nenoroc am presupus cazul unic pentru mine, şi apoi, cu toate neîncrederile mele, am fost convins întotdeauna că Ioana este deosebită de celelalte femei prin inteligenţa virilă, dar şi prin ravagiul care îi tulbură tot timpul fiinţa, prin necesitatea de a fi nefericită.”

“Dar bine că s-a terminat odată toată istoria aceea, îmi sacrificam viaţa inutil, dădeam atâta importanţă atâtor nimicuri. Îmi este egal ce se va întâmpla cu dânsa şi, dacă şi-a găsit un amant cu atât mai bine, scap de ultimele scrupule ce mi-au mai rămas. Viaţa e minunată, numai noi suntem de vină că o urâţim. Cit timp voi avea un copac verde şi parfumat în faţă voi putea fi fericit!” Străbat uneori în noi astfel de extaze şi aşa ne tulbură, încât credem că trebuie să dureze mereu, oricât experienţa ne-ar învăţa că ne vom regăsi curând exact ca mai înainte.”

“În momentul marilor nelinişti eşti ridicol, căci ceri desluşiri oricui asupra vieţii sau consolări abia deghizate şi mânuieşti conversaţia aşa ca să ai un răspuns convenabil. Asta nu împiedecă să-ţi vezi ridicolul chiar atunci, să ştii precis că nu poţi să afli nimic de folos şi că faci numai mărturisiri compromiţătoare pentru amorul propriu, care va suferi mai târziu. Dacă cel ce te ascultă este un om fin, atunci nu-l interesează întrebările tale idioate, ci febrilitatea cu care le pui.”

“Pe Ioana am descoperit-o adolescentă, cu mine crescuse şi se împlinise, şi din cauza dragostei pentru mine se făcuse femeie.”

“Când am găsit-o la început, Ioana nu semăna deloc cu o fată de vârsta ei. Îi plăceau singurătăţile, nu se pricepea să flirteze, rareori şi pentru scurtă durată o interesa o rochie nouă. Fusese eleva cea mai inteligentă pe care o avusese vreodată şcoala ei, dar numai la anumite obiecte preferate şi, de altminteri, şi acolo cu luminişuri şi cu umbre, cu intuiţii admirabile şi cu incapacitate de a pricepe unele lucruri simple, încăpăţânată faţă de orice constrângere şi surprinzător de neatentă. Avea mai presus de orice patima cetitului, şi nici un autor nu o speria, oricât de dificil ar fi fost. Cum nu avea pe nimeni să o înveţe, prima educaţie literară trebuise să şi-o facă singură. A cunoscut, de vorbă numai cu ea însăşi, toate exasperările, melancoliile. Mila nu era ceva esenţial la ea, apărea numai uneori intensă, dar pentru scurt timp. Nu suporta pe oamenii proşti şi-i pedepsea cu cine ştie ce ironie atâta timp cât era obligată să-i suporte. Această viaţă închisă şi-a trăit-o cu deplină sinceritate, fără nici o poză, fără să-şi preţuiască cumva propriul ei temperament. Atunci când m-a găsit pe mine, transformarea nu i-a fost prea mare, n-a făcut decât să-şi examineze mai clar caracterul şi să extragă, sub influenţa mea, orgoliu. Firea ei mereu neliniştită nu o dusese la constante preocupări funebre, ca pe mine. Nu întorcea în toate chipurile ideea morţii şi a zădărniciei fiecărui gest, dar imediat ce i-am sugerat o mie de catastrofe, s-a simţit ca în elementul ei.”

“De ce scriu această carte? De ce mă căznesc să refac atmosfera? Din manie de autor, care profită de experienţele lui intime ca să le dea în vileag şi să aştepte laude? Din nostalgie după vremuri care se duc? Dar mai ales e un ţipăt către oameni ca să mă consoleze şi să mă vindece. Să-mi desluşească ce s-a întâmplat cu mine şi de partea cui e greşeala. Cu toate că orice sentinţă ar da ei, nu m-ar mulţumi. Aş găsi-o prea simplă, pentru crisparea din mine. Poate însă că numai ceva simplu, spus cu toată tăria şi convingerea, semănând cu o poruncă, m-ar putea calma. Aud interpretarea: doi îndrăgostiţi nenorociţi din cauză că femeia a avut un păcat. Aceasta e tot? Şi neînţelegerile noastre de mai înainte, pe alte motive? Sau şi acum, atâtea alte motive care ne cauzează neînţelegerile… Sau atâtea sentimente contrarii, imposibil să le analizezi, dar întregind pe un om. Aud ironia omului sănătos, protestând că lipseşte o explicaţie limpede: “Ăştia se chinuie şi nici măcar nu ştiu de ce. Ce stupid!” Aş vrea mai bine să se spună: “Doi oameni care nu pot trăi nici despărţiţi, nici împreună“.”

ioana e doar unul dintre romanele ce farmeca romanticii ce au prins gustul stilului interbelic romanesc. seamana cu “ultima noapte…” prin prisma actiunilor ioanei , nu e la fel de bine elaborat , insa actiunea se petrece la malul marii printre placi de patefon de brahms si bach si… are pur si simplu un farmec aparte. Eu ma simt ca un organism simbiotic , o combinatie intre Sandu si Ioana , intre gandurile funebre ce-i apartin lui si contrazicerile tipice sexului feminin. pentru mine a lasat o aroma placuta , dar nu pot garanta acest lucru pentru orice cititor.