some days. slow days.

Sunt unele zile in care imi place sa uit de existenta mea si a tot ceea ce ma incojoara. Sa pretind ca tot ceea ce ma inconjoara e un nimic imaginat de mine , ca pana si eu sunt o proiectie a imaginatiei altcuiva , ca totul e un lant de imagini nesfarsite. Zilele astea ma simt parte din ceva . Din ce anume nu as putea spune. Traiesc oarecum hedonist si nu-mi pasa de altceva decat de mine si de ceea ce ma inconjoara in momentul de fata , doar daca are legatura cu mine. Traiesc egoist zilele astea.

Si totusi , as vrea sa pot reda sentimentul exact pe care l-am avut cand am vazut fotografia aceea. Parca m-am trezit dintr-un vis frumos in care nu eram decat eu si a trebuit sa accept ca mai exista si altcineva aici in afara de mine si de proiectiile mele despre mine si despre mediul meu.

Si , asa cum am tendinta mereu , am inceput sa imi umplu gandurile si sufletul de regrete , si implicit cu sentimentul prezentei fotografiei. Existenta sa nu putea fi negata. Daca eram eu proiectia fotografului? Daca sunt eu rodul imaginatiei cuiva care isi doreste ca eu , sau oricare alta fiinta sa vada respectiva fotografie? Sau poate eu mi-am dorit sa vad o fotografie care sa ma trezeasca.

Si eu fac fotografii. Cu oameni incruntati , cu copii veseli , cu apusuri de soare calme , cu cladiri vechi luminate in miez de noapte , cu viata pe care am incercat sa neg ca ma inconjoara fara succes. Dar nu despre asta e vorba.

Sentimentul care imi scurge din nou orice frantura a sufletului nu are legatura cu fotografia , cu nici un fel de generalitate. Are legatura cu senzatia pe care am avut-o , ca , desi nimic din fotografie nu reprezenta mai mult decat nimic , eu totusi aveam o legatura cu fotografia , o legatura puternica care nu putea fi negata de mine , sau de altcineva care sa nu fie cel din fotografie.

Mi-am dorit sa pot inchide albumul. Sa pot sa inchid si amintirea asta , asa cum am inchis si altele. Decat ca… Mi-au impietrit degetele pe coperta scortoasa si nu am mai putut face nimic. Am continuat sa privesc , sec , gol , sperand ca voi fi capabila sa intorc timpul inapoi si sa schimb ceva. Intr-o zi voi regreta chiar si faptul ca acum , cand deja acea fotografie nu mai inseamna nimic , nu ar trebui sa mai simbolizeze nimic , acum nu pot face nimic.

Visez , imi imaginez cum o sa se schimbe totul Atunci. Si daca nu se schimba nimic? pai … pai? nimic. Credeam ca voi fi capabila sa schimb ceva , cred in puterea umana de a-si schimba conditia , decat ca refuz sa pun aceasta putere in practica pentru mine.

Presupunand ca m-as proiecta pe mine , cea actuala , intr-un corp de-al meu de cand aveam X ani , as schimba toate momentele care m-au facut sa ma simt jenata , sa regret , sa sufar? Singurul lucru pe care l-as schimba ar fi disparitia unei persoane la care am tinut prea mult si care acum nu mai e. Desi nu stiu ce influenta as putea avea , chiar si folosindu-mi experienta actuala.

Cred ca pur si simplu nu pot sa iau decizii intelepte. Imi imaginam cu cateva zile in urma cum as fi reactionat la una din nedreptatile la care am asistat pe parcursul celor aproape 18 ani pe care i-am trait. Retraind acelasi moment in memorie , am simtit aceeasi umilinta si acelasi dezgust , am simtit furie ,  am dat replici taioase si amare. Astazi , 2 zile mai tarziu , realizez ca , desi imi e greu sa recunosc , n-as fi facut nimic , pentru ca nu mi-as fi permis. Societatea , regulile nescrise , totul m-ar fi impiedicat.

si fotografia? Desi pot sa ma simt legata de acele file , nu pot face nimic ca sa retraiesc momentele. Nu pot face nimic care sa schimbe ceva. E ca si cum ai fi legat , mergand catre un esafod care e inca departe.

Intotdeauna m-a fascinat o scena dintr-unul din filmele facute cu duzina prin State : o fiica , maturizata prematur , isi intreaba mama ce ar fi facut daca ar fi putut sa mearga in trecut si sa schimbe un singur lucru ;  mama ii raspunde perfect calma ca nimic , pentru ca altfel nu ar mai fi invatat din  greselile ei. [ fata se intoarce in finalul filmului la greseala respectiva si o repara , tipic american].

Am repetat experienta cu mama . Mama mi-a spus ca sunt multe si ca nici nu stie de unde sa aleaga. Suntem chiar atat de diferiti.

Eu? Eu as putea sa rup fotografia din album. eu as putea sa pretind ca nimic din ceea ce ma inconjoara nu e real. Dar as gasi mereu o piele , o mana , o privire de care sa ma impiedic si sa-mi dau seama ca gresesc.  Ce as face daca as putea sa schimb ceva din trecutul meu? Nimic. De ce as face ceva? Mi-am ales deja o cale , iau decizii in continuare si in fiecare clipa schimb ceva. As putea sa modific ceva foarte simplu , aici si acum. Dar poate ca mi-e teama , poate ca mai am timp sa cresc , sa regret , sa devin inteleapta.

Poate ca nu e asa. Poate ca fotografia ar trebui sa ma trezeasca.

Oricum , visul meu e sa fiu trezita , nu sa ma trezesc singura. Astept.

Daca ai putea alege sa schimbi ceva , nu-i asa ca nu ai schimba nimic?

Iulia.

Din jurnalul gri al Ioanei.

Cand Carmen mi-a spus ca e indragostita am privit-o cu o usoara reticenta. Pe masura ce imi povestea despre el , aproape ca am crezut ca acela poate fi un adevarat El. Carmen parea suficient de hotarata incat sa stie ce vrea. Am uitat repede? Nu prea. Am pastrat undeva ascunse sentimentele mele care strigau dupa aceeasi implinire sufleteasca. Carmen avusese noroc , speram si eu , insa nu eram convinsa ca totusi baiatul despre care vorbea Carmen era asa de minunat.

Ramona e si ea indragostita. M-am bucurat pentru ea. Aproape ca am invidiat-o. Credeam ca Ramona e suficient de inteleapta incat sa aleaga cu o oarecare precizie , ca alegerea ei va fi demna de invidiat. Insa m-am inselat. Surprinzator , am avut ocazia sa petrec putin timp cu Ramona si baiatul ei.

Uimirea care mi s-a intiparit pe chip , in minte si in suflet mi-a oferit ocazia unei maturizari proprii. Cat de sec pare acum totul! Cateva ore mai tarziu , reflectam la cuvintele spuse de Carmen acum ceva vreme si inca mai trebuia sa ma confrunt cu replici ale cataclismului provocat de Ramona. Privit din exterior , totul pare extrem de simplu , nimic atat de complicat , nimic atat de cutremurator , pur si simplu doi oameni care aparent au gasit fericirea impreuna.

Mi-am fumat tigara gandindu-ma de ce accepta Ramona conversatii goale , le primeste zambind , aproape razand , desi acelea sunt doar vorbe in vant? Ramona nu e Rita , Rita care se arunca in povesti rasuflate doar de dragul de a avea ce povesti. Nu ca Ramona ar fi un ideal feminin eminescian sau camil petrescian. Nu ca eu as fi. Si totusi.

Am simtit cum clarific inca putin  din misterul meu. Am inteles , analizand , asa cum fac mereu , caci nu ma pot abtine , ca toate-s asa cum am intuit ca vor fi , asa cum am banuit. Si , putin mai tarziu , cand am vorbit cu Mircea si l-am vazut rusinat si indispus asa cum e mereu , mi-am dat seama ca nu e cu nimic diferit de Cristi. Parca si vocile lor rezonau la fel. Parca si cuvintele erau la fel de seci. Totul a devenit dintr-o data gol. Parca i-am lasat pe ambii sa curga si sa se intalneasca intr-un infern in care nimeni nu-i mai apreciaza pentru ceea ce nu sunt. Mi-a placut sa cred ca si Cristi , si Mircea , poate chiar si Andu erau semizei , toti trei erau replici ale personajelor literare din operele mele preferate. Doar ca azi s-au transformat toti trei din protagonisti in antagonisti , in acei barbati anosti care pretind ca sunt intelectualii versati , dar care doar utilizeaza fraze auzite de la diversi.

Nu neg ca e posibil sa fie din nou totul in imaginatia mea. Dar in loc sa-mi neg natura romantica , ii dau frau liber si o las sa alerge pe campiile inaltarii mele spirituale. Eliberarea de fantomele celor 3 ma va ajuta sa renasc cu adevarat din cenusa , un veritabil Phoenix? Probabil ca nu. Ma va arunca in stari funebre , dar voi fi mai libera sa aleg si sa alerg in cautarea adevaratelor mele teluri .

Cred ca ar trebui sa-i multumesc Ramonei. Dar nu-i voi spune nimic , o voi lasa sa vada singura. Si daca nu vede , cine sunt eu sa judec orbirea altcuiva?  Pana la urma , atunci cand eu sunt oarba , refuz sa ascult . Nu sunt potrivita pentru a-mi da cu parerea in viata altcuiva .

Pana la urma , cum raman toate? Pai eu raman cu viciile in care ma refugiez mereu , caci daca nu e cafea , sunt tigari si daca nu sunt tigari …probabil va aparea altceva. Raman cu sentimentul ala placut de confuzie si singuratate in care am ajuns sa ma simt atat de confortabil , sentimentul ca raman doar eu , ca sunt doar eu si imi ajunge.

Anda e curioasa ce am scris. Anda … se straduieste. O iert , ne certam , de fapt eu ma supar si ea uita , dar toate trec , noi ramanem cumva prinse in vietile noastre fara sa putem scapa din vartejul in care ne-am gasit poate fara voia noastra.

Ioana .

Te-am regasit …

M-am hranit o perioada cu iluzia ca il urasc.De ce? Pentru ca asa spuneau toti. Nu erau neaparat sentimentele mele , ci ale lor , pe care simteam nevoia sa le impartasesc . De ce eu , odata ce il vazusem nud , aproape dezbracat de orice secret in fata mea , de ce nu l-as fi urat si eu cu aceeasi patima bolnavicioasa?

Normal ca aveam momente in care ma regaseam in bratele lui , sufocata de intensitatea batailor sale de inima , de intensitatea vietii lui , care ma faceau si pe mine sa vibrez , sa pulsez odata cu el.

Am ratacit. Am ratacit mult . Dar imi place sa ratacesc , caci in ratacirile mele regasesc frumosul, in esenta lui  ; uneori ma regasesc si pe mine printre cladiri cu arcade gotice.

In dimineata asta , cand ne-am vazut , l am intampinat cu aceeasi reticenta de a-i arunca un zambet calduros si am incercat sa evadez, sa il las in urma, desi eram impreuna , fara a ne putea desparti.

De cateva saptamani , e cald , iar atunci cand iesi de sub pamant , pe acel bulevard mare , poti mereu sa fii intampinat de figuri sumbre , vulgare , poate excesiv de provinciale  , ce iti amintesc de tot sentimentul de dezgust , poti regreta toata acea combinatie nefasta , desi tu nu ai nici o legatura cu ea. Asa ca l-am mustrat pe el , l-am acuzat de parca ar fi fost vina lui pentru toata trivialitatea de acolo. A incercat , timid , sa se scuze , cand eram in fata televiziunii spunandu-mi ca exista totusi si lucruri bune.I-am replicat taios ca nu am de gand sa-l ascult si am profitat tot restul drumului de casti si de muzica pe care uneori o confundam cu drumurile noastre comune. Si totusi , ce se intamplase cu noi? Cand aparuse rutina? De ce il dispretuiam asa de tare?

Am mers amandoi in tacere pana la destinatia mea. Acolo , a avut intentia de a ma insoti , dar l-am oprit: ” Aici sunt numai eu. Lasa-ma”.

A asteptat sa ies de acolo , ore in sir. Cand ne-am revazut , i-am zambit indulgent , soarele se arata prea frumos pe cer ca sa rezist. Am luat impreuna metroul si l-am lasat sa vorbeasca , eu nefiind atenta decat la prezenta sa , alaturi de mine. Am coborat impreuna la universitate si l-am lasat sa ma duca oriunde voia. Am iesit din pasaj in fata muzeului de istorie  si am cotit pe o straduta la capatul careia se afla o biserica cu un aer misterios , ce imprastia miresme din Piata Rosie.

Langa ea , Centrul Ceh.

Mi-a zambit triumfator , vazand ca imi place plimbarea noastra de la amiaza. Am continuat sa mergem pe acea strada si cumva ne-am trezit la intrarea in Centrul Vechi , pe Lipscani.Atunci am  tresarit prima data. As fi vrut sa-i spun ca mi-era dor de strazile acelea pietruite si de vechiul acela frumos , insa am preferat sa tac, iar el mi-a interpretat tacerea ca pe un semn de bun augur. Intelegeam ce face si cumva, nu ma deranja. Ma plimba prin locurile ce stia ca ma fascinau , doar ca sa ma reindragostesc. Era un truc partial ieftin , dar imi convenea. Eu urma sa-l iubesc , el isi atingea scopul , amandoi urma sa fim fericiti. De ce sa nu-l las?

Asa ca l-am lasat sa ma piarda printre strazi. Ma asteptam sa mergem pentru totdeauna inainte , eu pierduta printre milioanele de picaturi albe de floare , el recitand versuri demodate , esenta unui Camil Petrescu contemporan, pe fundal sa se auda La Gloria sau La revancha del tango , sa nu se termine. Niciodata.

Apoi , cladirea imensa cu cupola de sticla.

Mi-a zambit din nou . Stia si stiam ca ma recastigase. Ma simteam mai aproape de el cu fiecare pas. Cumva , ne uneam intr-o singura fiinta , iar eu ma sufocam incercand sa respir pentru amandoi. Cavitatea mea toracica aproape exploda. Nu eram pregatita pentru atat de mult frumos. Nu eram pregatita sa ma simt coplesita la fiecare pas. Si totusi , B. ma facea fericita dupa multe clipe de zbucium , doar printr-o banala plimbare de amiaza.

Nu puteam sa-l refuz , evident. Puteam doar sa ma las imbratisata , sa ii absorb viata , sa ne contopim. Pur si simplu. Am iesit de pe Lipscani trecand pe langa o cladire aparent banala , in care se ascundeau insa bistrouri , cafenele cochete , intr-un pasaj circular in care patrundea lumina soarelui printr-un tavan colorat cu sticla galbena.Mi-a promis ca vom veni aici cu alta ocazie si am vrut sa il cert ; mi-am dat seama insa ca singurul nostru inamic este timpul , ca si el si-ar fi dorit mai mult timp .

Continua sa ma sufoce cu emotii , de parca ar fi fost prima zi in care ne vedeam , prima intalnire a unor indragostiti stangace care sunt uimiti de tot ceea ce li se intampla. Aveam impresia , cu fiecare pas in plus pe care il faceam , ca una din acele cladiri urma sa se prabuseasca , ca totul urma sa cada , iar noi urma sa ramanem nemuritori sub daramaturi . As fi vrut sa ii spun toate astea , as fi vrut sa ii spun chiar mai mult , as fi vrut sa-i marturisesc ca nu am mai simtit asa ceva de la primul meu sarut infantil de copila , ca as fi vrut sa pastrez amintirea acestei zile , cum am pastrat in suflet primele ganduri de indragostita , dar e prea orgolios , asa ca am preferat sa tac , pastrand doar bucuria ultimelor clipe de azi cu el.

Iar cand am vrut sa dispar din nou in adancul unei statii de metrou ,urma sa-l las vesel si incalzit in fata T eatrului National , asa ca am izbucnit.

“Plec cu amintirea zilei de azi in suflet.Stii bine ca amandoi am fost unul , ca te-am iertat , ca te iubesc poate mai mult decat te iubeam inainte. Dar nu-ti pot promite ca nu voi uita. Tot ce trebuie sa faci e sa ma lasi doar o ora , ca cea de acum , sa te inspir , ca sa-mi aduci aminte. Fa din intalnirile noastre sarutari caste pe frunte , lasandu-mi mie asteptarea si intuirea pasiunii pe care o vom consuma ca un foc ce mocneste in tacere. Nu mai lasa rutina intre noi , B.! Ramai aici si lasa-ma sa imi amintesc asa de tine , decat sa pierdem tot , din nou , din cauza unei insulte spuse pe negandite. Pe curand!”

Si am pierit.

Cand m-am regasit doar pe mine in linistea trenului , am expirat cu buze tremurande si suflet plin:

-Multumesc , Bucuresti!

P.S. Mereu l-am iubit , intotdeauna ma va fascina , decat ca uneori are un efect… magic asupra mea.

Drepturi de autor:

Foto cladire CEC: aici

Foto cafenea blues : aici

Foto biserica rusa: aici

Foto de la inceputul textului : aici

I can’t breathe.

Momentele astea nu surprind. Desi le asteptam. E cumva ciudat cum incercam sa ne ascundem , de parca nu am sti ca momentul decisiv va veni . Si atunci cand vine , sau mai bine zis , atunci cand se apropie , incercam sa-l negam , sa ne indepartam de el mental , daca fizic nu putem.

Si atunci , nu pot sa respir. Cred ca au trecut mai bine de 30 de minute cand am inceput sa constientizez tot ceea ce se intampla. Si am fost suprinsa , m-am speriat si am inceput sa dau in spate ca un rac , incercand sa refuz ceea ce urmeaza sa mi se intample , desi eu am ales calea asta.

E ca si cum ar trebui sa fac un lucru pe care oricum toti il facem la un anumit moment dat , decat ca il facem impreuna , ne sprijinim , ne motivam reciproc. Iar eu sunt singura care face pasul asta atat de devreme. Si nu vreau sa fiu singura. Dar , in acelasi timp nu sunt singura. Ceea ce ma face sa nu pot sa respir , din nou.

Sunt singura , poate ca asta e problema. Singuratatea era o placere , era un refugiu , era ceea ce cautam , doar ca acum simt ca ar trebui sa renunt cumva la singuratatea asta ca sa pot sa-mi revin. Am trait mai mult sau mai putin ca un pustnic o saptamana si acum ma tem de frugalitatea sociala pe care in anumite momente o doream si o asteptam cu nerabdare.

Daca las timpul sa treaca pe langa mine nu o sa se intample nimic. Totusi , mi-e frica sa ma avant singura in furtuna. De fapt ,  sunt un fel de Ulise care isi conduce singur corabia si nu are cine sa il lege de catarg. Am incercat sa ma leg singura , dar singura mea izbanda a luat fiinta in vanataile de pe incheiturile mele si funiile tocite , de la atata legat si dezlegat.

Uneori pare ca nu are rost , pentru ca nu voi reusi sa-mi duc calatoria la bun sfarsit. Si cu cat primesc mai mult sprijin , cu atat raman mai in urma. Cu cat sunt mai singura , cu atat mai sperii mai mult. Ma sufoc si refuz sa merg inainte.

E maratonul meu. Si maine trebuie sa trec de primul checkpoint. Si voi reusi cumva sa scot un timp bun  . As vrea doar sa mai am acelasi curaj infantil de acum cativa ani cand maratonul ma energiza la fiecare pas.

sper doar sa incep sa respir , curand.

Si apoi sa ma intorc cu bine in Itaca.

Despre nimicuri.

Ce ciudate contradictii in Ioana!

Cred ca asa a inceput in dimineata aceea. Le-am permis sa creasca cateva zile in singuratate pana cand au crescut mari si am putut sa le arat lumii. Ioana , nu sunt eu Ioana , eu sunt doar una dintre ele.

Stii de ce scriu? pentru ca vreau , pentru ca pot , pentru ca stiu ceva.

Stii ce am aflat? Ca nu ii putem intelege pe Ei. Si motivul pentru care nu ii putem intelege este simplu : nu ar trebui sa incercam sa facem asta. Pentru ca Ele , cele care nu incearca , ii accepta si traiesc fara sa inteleaga. Noua ne place sa stim , sa intelegem , sa cunoastem. Si noi suntem cele care urasc , se inchid si pretind ca nu inteleg. Eu cred ca am inteles cate ceva.  Cred ca, totusi , nu suntem atat de diferiti si cred ca undeva , sub aspectul ala de Ahile invincibil , exista nu numai un calcai vulnerabil ci si o mana ascunsa de o manusa , un zambet ascuns de o casca de razboi , putin suflet , putin om. Dar de ce sa-si arate Ahile punctul slab? Ahile nu reunoaste nimic. Ahile tace , se ataseaza de Ele si apoi Ahile gaseste sprijin in viciu si in noi , cele care incercam sa intelegem. Ceea ce nu stie Ahile e ca noi suntem cele care profitam de caderea scutului ca sa ii intelegem si sa ii consolam , ne e mila de ei si vrem sa ii ajutam. Si nu regretam nimic. Intuim asemanari si invatam , pentru ca stim ca Ahile va redeveni acelasi razboinic in acelasi costum de razboi in scurt timp. Tot noi suntem cele care ii imbraca de razboi. Poate ca ei nu s-ar teme , daca noi nu le-am cere sa ne protejeze; undeva in mijlocul razboiului troian  strigam cu disperarea noastra caracteristica ca le vrem costumul , de parca acel costum ne-ar apara , si  nu grauntele de suflet din spatele mastii. Ahile vorbeste mult cu soldatii , cateodata prea mult , desi el stie ca uneori spune prea mult si in acelasi timp prea putin. Soldatii se amuza , soldatii nu inteleg , Ahile traieste si se ascunde. Si daca tot acest razboi e doar imaginatia mea , nu conteaza , pentru ca e mai placut sa crezi in grauntele de suflet al lui Ahile decat sa crezi in masca lui impenetrabila.

Si am mai aflat ceva. Exista putini oameni , din razboi , din afara razboiului care te pot ajuta. Sunt ca niste doici batrane , negrese care te ajuta atunci cand simti ca explodezi. Am fost un ceainic vechi , care suiera abur in tacerea unei bucatarii goale.  Iar negresa m-a intrebat de ce caut sa ma impotrivesc firii? Razboaiele mele contra mea nu-si au rostul , iar incercarea de a-i imita masca Elenei , sau a lui Paris , sau chiar a lui Ahile este inutila.

Suntem creaturi sociale , dependente de statutul nostru. Ne acoperim cu robe de alte culori decat ar trebui , ne schimbam modul de a privi si incercam sa iesim cu capul sus din razboi fara a arata lumii ca pentru noi razboiul nu s-a terminat , ca pentru noi de abia acum incepe razboiul. M-am impotrivit timpului , cursului firesc al fluviului pe care merg , am ales cascadele cele mai periculoase si curentii cei mai diabolici. M-am trezit tinandu-ma de mana cu Mefistofel si l-am lasat sa faca ce vrea cu mine. Iar acum , “ce ciudate contradictii in Ioana!” . Nu are rost sa o intelegem pe Ioana pentru ca Ioana nu se intelege pe ea.

Si totusi , de ce mai scriu? n-ai inteles ca ioanei ii plac contradictiile? Las-o pe ioana sa creada in efemeritate si uitare , las-o pe ioana sa-si continue drumul pe styx , iar tu nu vei fi uitat.ioanei i-a fost teama de judecata si prejudecata ta , ioana s-a speriat si a decis sa taca. iar apoi , ioana si a dat seama ca nu conteaza ce crezi tu pentru grauntele ei , conteaza ce crede ea ca sa traiasca.

” ce ciudate contradictii in ioana!”

SONI

Nu are rost sa vorbesc despre Soni. Nu are rost sa explic. Nu ma pot gandi decat la un pachet de Lucky Strike , la blogul asta care imi arata cat de putin m-am schimbat de anul trecut , sau de acum 2 ani . Citeam ca am promis ca il pastrez pentru ca pe masura ce trece timpul sa imi observ evolutia, iar acum o luna am decis sa-l pastrez doar pentru recomandari de filme/muzica sau carti. Oricum evolutia mea e inexistenta, asa ca rostul unor postari care vor spune acelasi lucru ca in anii trecuti este la fel de inexistent, ar fi mai simplu sa dau linkuri catre postari mai vechi.

Nu vreau decat sa va spun sa cititi Andrei Ruse si Soni. Am crezut ca am invatat ceva , dar din nou imi demonstrez mie ca nu evoluez. Nu conteaza asta.

Soni e tot ceea ce conteaza. 6 ore din viata mea pe care nu le-am pierdut in van.

Despre Damien Rice

Nu pot sa fac cunoscute imprejurarile in care l-am descoperit pe omul asta. Cert e ca prima melodie a fost Cannonball.

Pentru ca I am always laced with doubt and I can’t always say what’s going on.

Apoi a urmat Blower’s daughter pe care o asociez cu orice. E un fel de nota de subsol , in pagina vietii mele.

Did I say that I want to
Leave it all behind?

Evident 9 crimes.

Si rootless tree pentru vremuri putin mai bune.

Damien Rice e mai mult sau mai putin cunoscut. Pentru mine e tipul care imi canta si in zilele proaste si in zilele bune.  Scopul meu , prin acest post , este sa ii fac si pe altii sa-l descopere asa cum l-am descoperit si eu. Poate ar trebui sa spun altele  , la feminin , nu ma astept sa aiba vreun efect asupra majoritatii masculine a celor care inca mai citesc acest blog. E posibil sa nu impresioneze nici fetele , pentru ca nu e tipul bun care canta cu david deejay sau cu … alt super-sexy dude. Damien Rice e tipul pe care nu l observi decat daca il asculti [ meaning&voice.] . Pentru romani , cred ca e un fel de ” ala care canta mierloieli pentru femei” , printre straini e aproape un star. Aproape , pentru ca imi place sa cred ca nu ar putea avea un comportament a la Robbie Williams sau mai rau , Robert Pattinson ).  Pentru mine , Damien Rice e pur si simplu Damien Rice.

Daca va place , trebuie sa mai ascultati Accidental Babies , I remember , Lonelily , Amie , Older Chests , Delicate.

Si din categoria fete care canta pe stilul lui : Kate Havnevik [ Grace , Nowhere home] , Brandi Carlile , KT Tunstall [ e formatie , dar au solista ca lead-vocal ] , Anna Nalick. etc.

Enjoy:).

Vicious coffee.

Ieri am aflat ca ar cam fi cazul sa renunt la mai multe chestii care imi fac extrem de multa placere , printre care si cafeaua. Nu mi place gandul ca mi-am baut ultima cafea fara sa fi stiut ca a fost ultima mea cafea. Exagerez , probabil ca voi mai bea candva cafea , dar totusi prezenta sa constanta in diminetile mele a avut o finalitate brusca .

Royal Canadian blended,
the spicy aroma had mended me.
Matured for years and imported,
into my glass you poured it.
And you’re the only reason that I remain unfrozen.
Suppose it stands to reason
that you would turn on me.

Iar urmatorul nu are legatura cu cafeaua dar pur si simplu ador melodia:

Si , cum tot n-am mai zis nimic de filme de ceva vreme : nu am vazut Avatar , nici nu sunt prea dornica , dar am adorat The hurt locker si il recomand oricui gusta filmele care spun mai mult decat o dragoste gen boy meets girl . Plus: fanii grey’s care au vazut S06E18[ si le-a placut]  or sa fie incantati de hurt locker si viceversa. Cred. Revenind la grey’s :

Melodia este geniala , burke e mai adorabil ca oricand.

Ma duc sa mi mai fac un ceai.

julia helena sending the best.

Later edit: Am incercat sa ma dau pe ceai negru. Bad idea , mi s-a ridicat tensiunea prea mult , am avut dureri de corason vreo 2 zile.M-am amuzat singura la gandul ca I literally have a heartache. No more coffee , or  rize or qi hong for me.

Tu ce ai face?

Asta nu este un post despre mine , cel putin nu in mod direct.

Am o curiozitate si chiar mi as dori sa o satisfac intr-un mod sau altul.

Deci :

Va intreb asa: daca ar trebui sa alegeti intre a merge pe calea rationala sau pe calea instinctiva pe ce drum ati apuca-o si de ce?

Pentru ca avem multe posibilitati in viata , dar chestia e : cum ne dam seama care ar trebui sa fie prioritatile si cum ne depasim temerile atunci cand trebuie sa le privim in fata fara nici un zid?

Astept cateva raspunsuri.

Daca nu aici , pe mess. Daca nu vreti sa le public , mentionati in comentarii.

As aprecia foarte mult daca ati face asta. Asa , si pentru voi si pentru mine.

j.

Reteta fericirii pentru un adio.

Imi pare extrem de rau dar chestia asta cu engleza pur si simplu nu mai functioneaza pentru mine. Nu mai pot sa scriu in engleza chestiile astea pentru simplul fapt ca nu suna bine in engleza. In engleza suna pueril , aproape stupid , par o retardata care se chinuie sa spuna bazaconii in engleza ca sa para desteapta. Am avut motive obiective sa scriu in engleza , dar acum sper ca am pierdut categoria aceea de cititori pe care doream sa o bulversez, sa o pierd. Sper, nu am de unde sa stiu ce fel de tertipuri folosesc .

Dupa furtuni si cutremure existentiale de cand am inceput sa postez pe primul blog ( postari care inca exista pe acest URL) am reusit sa-mi gasesc drumul. Am inceput sa fac o oarecare diferenta intre dorintele existentei mele terestre , cele carnale , de care sunt perfect constienta ca ma voi lasa dominata destul de des si dorintele care tin de existenta mea imateriala, de sufletul meu. Si am decis ca in loc sa ma las dominata de aceasta senzualitate aproape vulgara imi voi cauta rostul in alte activitati , in alte placeri.

Esenta a ceea ce vreau sa spun: mi-am dat seama ca fuga mea permanenta de lucrurile care ma speriau era de fapt un mod de a ma proteja fix de ceea ce cautam. Am inlocuit credulitatea mea cu raceala , am ratacit pe drumul indiferentei , mi-am facut un scut pentru a ma proteja de un anumit ” ceva” , al carui inteles , sens , miez nu reuseam sa il vad , stiam doar ca trebuie sa fug , sa ma indepartez pentru a nu fi ranita. Nu m-am implicat de frica altor esecuri.

Si acum 2 saptamani am primit prima lovitura. Apoi a mai urmat inca una la o  saptamana diferenta. Aproape ca ma sperii eu gandindu-ma la imaginea mea de om pierdut , cu priviri goale , cautand cu disperare o cafea si gasind refugiul intr-un fum de tigara furat de la un coleg , pierzand clipe si minute pe banci pustii , ratacind astfel incat oricat de incojurata de oameni as fi fost sa ma simt tot singura.

Am reusit sa fiu singura, fara sa mai fug de mine. Si , singura fiind mi-am pus intrebarea : ce vreau eu? EU , nu altcineva , ce imi doresc? Si in mod surprinzator pentru mine , au inceput sa curga raspunsurile.  Mi-am dat seama ca vreau sa fac lucruri pe care ar fi trebuit sa le fac acum mult timp , ca vreau sa mi cer iertare , ca vreau sa cer , ca vreau sa risc si sa traiesc , fara sa las frica sa ma fac sa fug de orice eventual esec.

Si de 1 martie am decis ca vreau sa vina primavara. Am decis ca vreau sa renasc , sa las vlastare noi de bucurie sa rasara fara sa le opresc. Si intr-o clipa de euforie , imbinata cu putina nebunie cred,  am facut ceva ce trebuia sa fac de acum 2 ani. Am dat niste explicatii unui om care merita sa le primeasca mult mai devreme. Si asta mi-a dat forte noi , m am simtit un nou om in cateva clipe. Restul zilei l-am petrecut definitivand in mintea mea acest proiect al existentei mele , un fel de ontologie a destinului meu.

Mi-aduc aminte de cuvintele unui prieten care a avut o imensa contributie la aceasta stare a mea de acum :” important e sa iti fixezi un set de valori generale si sa tii cu dintii de ele , atunci o sa iti fie mult mai usor sa iti dai seama ce cauti de fapt.”. Initial mi s-a parut ca e ceva extraterestru ca eu sa pot sa-mi pastrez balanta constanta si sa ma hotarasc sa fac ceva fara sa mai evaluez din nou si din nou acele posibilitati. Dar e atat de simplu : vreau sa ma cunosc pe mine . Aici nu e vorba de valori , pentru ca e un context diferit , dar fraza prietenului meu nu e rigida , asa ca o pot interpreta dupa bunul meu plac.

Am impresia acum ca am dobandit un fel de reteta secreta pentru fericire si pace. Stiu ca rabufniri vor exista mereu in momentele de criza , dar cat timp pastrez definitia eului meu ascunsa undeva departe astfel incat sa nu ma stiu decat eu acolo , cred ca voi putea sa traiesc o viata aproape de idealul meu.

Cat despre latura sentimentala a problemei , pe care am dezbatut-o de foarte multe ori , pe acest blog , mai mult sau mai putin frivol : da , am si aici o definitie aproape exacta a ceea ce vreau. Aproape , pentru ca in contextul acesta e necesara foarte multa flexibilitate , pastrandu se esentialul acestei..hm.. nevoi? Caut inteligenta , cultura , disponibilitatea pentru nou. In ce sens? {}Citind un studiu de-al lui Liiceanu am realizat ca pe masura ce cunosteam mai multi oameni , un singur tip uman ma atragea intr-o asemenea masura incat sa-mi doresc sa cunosc acea specie mai bine. Aspiratiile mele catre o relatie tip Martin Heidegger- Hannah Arendt probabil nu vor fi niciodata satisfacute , dar imi doresc o seducere culturala, care este mai realizabila , sa spunem.{}

In final , descoperind ca ar trebui sa mi pastrez evolutia pentru mine , sa traiesc mai mult prin mine decat prin intermediul unor mijloace ciudate alte tehnologiei , am decis sa renunt la acest blog. Va ramane activ totusi , pentru ca indosariaza momente ale evolutiei mele si este un album de amintiri. Probabil ca voi mai posta din cand in cand melodii , filme si alte nimicuri asemanatoare din dorinta mea de a impartasi lumii cate o chestie faina.

Si daca tot vreau sa ma opresc din aceasta impartasire a sentimentelor prin intermediul blogurilor , poate va intrebati : de ce am mai scris acest post? Pentru ca am vrut sa spun la revedere si pentru ca am vrut sa dau putin din recent dobandita mea “intelepciune ” existentiala celor care poate au nevoie.

 Mi-a facut placere sa scriu si sa fiu citita ,

Le multumesc tuturor celor care mi-au multumit pentru ca am scris ,

bonne chance!

J.

P.S. {} sunt pentru cateva idei din Liiceanu – Despre Seductie.

P.P.S: D5: Merg mai departe.